sunt de două ori adâncită
în tăcere
o data tăcerea ta
apoi tăcerea mea
ţipătul învârte
aripi spre cer

e noapte
să ne ascundem bine
gândurile
se vor cuibări
în inimă

http://maria-popart.blogspot.ro/  Allegory

Când o să vină moartea
învăluită în umbre
o să-i fac întâmplările
vieţii buchet
să-i lumineze...

ALBUL CUVINTELOR

  

1.Întinsă,îmi creştea iarba
pământul muşca din mine
cuvântul
mănăstire gândului
zidea

magma se scurgea
de la un pol la altul
înainte
şi după
eram

2.Palma cerea o altă palmă
era ziua stropului
ce îmi spunea:CREŞTE

cealaltă întindea verbul SE POATE

3.Spicul de grâu iubea neghina
ai fost lângă apă
şi nu ai spus nimic
sorbeau doar trecătorii
şi cereau pâine

4.Am frământat privirea
din prima zi am vazut
golul
era o grădină

5.Frumuseţea se veştejeşte, tu îmi dai flori
rupe trandafirul tăcerii
de mult mi-au intrat
ghimpii

6.Uneori coboară cerul
stelele îmi sunt postament
alunecă spre inimă
gândul

7.Nu te găsesc
nu ai fost niciodată
mai mult decât sângele
scurs printr-o rană

8.Acolo îmi voi face zid
să ştiu că dincolo
libertatea
există

9.Mai mult decât tine, eu
vreau să cresc înspre
voi fi mlădiţă
în pomul neştiinţei

10.Atunci vei pogorî
să mă cauţi
VOI FI

11.SI VEI FI
zăpadă inimii mele

12.Mănăstirea gândului zidită în inimă
mă cheamă Ana şi vindec piatra.
mă cheamă Manole şi pot clădi cu o singură Ană.

13.Spun INIMĂ si cuceresc PĂMÂNTUL

fară titlu

îmi spui ca de mâine strângi tot
tot ce am iubit eu la tine
hârtiile pergament de pe inima mea
liniile din palmă ce te oglindeau
(da e drept te-ai asezat prea devreme
confortabil între cărările mele)tăcerea mea lângă tăcerea ta
abia simţită taina mâinilor
în aventura căutării

tu nicicând al meu
aruncând în gura mea sămânţa
începutului de lume
deschisă rana mărului
chemând fără oprire
sâsăitul şarpelui

tu parte din coastă
crescând firul ierbii
plămada


să ne numărăm cositorii
uscată iarba unei alte zi
ziua a opta

my apocalypse*

sunt bucuroasă
am trecut cu bine de calea ferată
femeile care mă cunosc
intinse pe şine
imi purtau visele
fiecare isi striga numele
clape de pian ţipătul lor

părea sfârşitul de lume
într-o variantă modernă
degeaba pompieri,degeaba poliţie
degeaba smurd

în vagonul cuşetă sângele
mi se zbătea a neîmplinire
ca o colivie în care
era închisă dorinţa

singurătate

te aştept
lângă vinul cel bun
oasele simt
greutatea viţei

moartea trece

de trei ori

pe lângă mine

şi nu mă salută

semn că de acolo

începe viaţa                            pablo picasso-,,singurătate,,

foc

poate ne-am născut
a doua oară
cu pielea subţire
şi inima limbă

poate că primul
cuvânt rostit a fost
moarte
descoperim miraţi
sensul vieţii

dintr-o asemenea întâlnire
nu putea ieşi
decât un vulcan
un munte ce-şi sărută mereu
marea

vom scrie
în fiecare zi
pagina de jurnal
a veşniciei

din când în când
îmi vei striga numele:
,,apă,,