Erai

erai bărbatul cameleon rătăcit
printre oasele mele la ceasuri târzii
când căuşul palmelor mele
strigau eliberarea
mersul pe jos în sens invers
păşirea în marea cochilie resemnarea

 te întindeam cât puteam mai mult
să-mi acoperi nemăsurarea
dimineţii amiezii totdeauna
în vis.

în urmele tale găseam
drumul spre casă
ca un câine flămănd
îti aşteptam mişcarea/nemişcarea
ce-o fi
sensul/esenţa/totul.

îţi îngrijam  mâinile
cu balsamul buzelor tremurate/înfiorate/
regăsită în vorbele tale/nicicând
ale mele/mereu ale tale
mereu...

te scoteam întotdeauna cu mine
din sine/pentru sine
pentru fiecare zi de duminică
te duceam la închinare
o parte din umbra ta
rămânea în picioare
acel echilibru static între minune şi nemirare.

numai atât până îti schimbai pielea
mi-o lăsai la uşă
covor/pat/masă/loc de resemnare/
şi treceai mai departe/aproape de mine
acum/niciodată/nici gând
să rămâi.